În seara de 6 decembrie s-a jucat la București, la Godot Sub Scenă, un spectacol special. Special, pentru că nu are o scenă unde să fie „acasă”, pentru că se joacă din când în când, atunci când se poate și unde se poate, pentru că a avut o viață aparte. Mai exact, s-a născut în urmă cu ceva ani, pe vremea când Iulia Colan era studentă, i-a adus actriței un premiu pentru cea mai bună interpretare la Gala Star de la Bacău, apoi o vreme a dispărut. Și, așa cum poveștește actrița, anul acesta i s-a făcut dor de spectacol și a hotărât să-l reia. S-a jucat puțin, dar a primit în toamnă premiul pentru cel mai bun one-woman show la Festivalul Internațional de Teatru Independent. Apoi a mai avut la București o reprezentație, chiar în ziua de Sf. Nicolae, așa cum spuneam, la Godot Sub Scenă.
„Flori pentru Algernon”, după romanul lui Daniel Keyes, este un one-woman show realizat integral de Iulia Colan, care e și actriță, și regizoare, și scenografă… Fiind un spectacol în principiu itinerant, care se joacă acolo unde e găzduit, scenografia se reduce la mai nimic: un scaun pe care stă o actriță și spune o poveste. Cu o sinceritate tulburătoare, așa cum e evident că și-a propus, dar ghidată de o tehnică bine stăpânită, cu o inteligență a gradării tensiunii emoționale bine controlată, cu treceri rapide și abil susținute între stări, monologul Iuliei Colan oferă o mostră de emoție rațională, cum puține există în teatrul românesc.
Textul lui Daniel Keyes propune o ipoteză pe cât de fascinantă, pe atât de terifiantă: cum ar fi dacă într-o zi știința ar descoperi o cale de a spori inteligența, în principiu pentru a corecta un defect din naștere, dar nu numai… Ai dreptul să treci pe cineva de la o stare de semi-animalitate la un IQ spectaculos, pentru ca apoi să revină la aceeași stare, după ce a atins un punct al inteligenței care-l face să vadă lumea și pe sine de la o înălțime amețitoare? Un bărbat pe nume Charlie și un șoarece pe nume Algernon vor trăi împreună această experiență a „deșteptării” și apoi a revenirii la starea inițială.
În spectacolul Iuliei Colan, bărbatul din romanul lui Daniel Keyes devine femeie. Actrița își asumă personajul și experiența lui la feminin, transformându-i experiențele sexuale și conferindu-i trăsături surprinzătoare și un soi de sensibilitate care sigur te pune pe gânduri. De la prima scenă și de la primele replici – „Lucrez la brurăria doners. domnu doner dă mie unşpe dolar pesăptămână şi pâne şi cozonac dacă vrea io” –, în care Iulia Colan alege să reprezinte scenic handicapul lui Charlie jucând și o diformitate fizică, și până la final, când se închide cercul, actrița traversează o mie de universuri interioare pe care le lasă să se întrezărească. Nu e nimic artifical în jocul ei, deși, în primele minute, m-am temut de capcana în care ar fi putut aluneca tocmai pentru că a ales acest tip de compoziție ce presupune reprezentarea fizică a handicapului. Apoi, treptat, pe măsură ce efectele operației se fac simțite, Charlie se transformă într-o femeie interesantă, care traversează în câteva luni, pe repede înainte, istoria unei vieți întregi, transformările sexuale, experimentează iubirea, sexualitatea, are lecturi extraordinare, gândește, emite teorii asupra lumii și își trăiește pe viu degradarea, urmărind degradarea șoarecelui Algernon. Știe că într-o zi se va întoarce de unde a plecat și își notesază în jurnal, agățându-se cu disperare de lumina inteligenței, fiecare moment al căderii în abis. Și tocmai asta e proba pe care o trece Iulia Colan, că întrupează „creșterea și descreșterea” puterii intelectului, lăsând-și spectatorul să-i ia pulsul în fiecare clipă, ca și cum ar urmări într-un documentar cum înflorește și se veștejește o floare, pe repede înainte. Timp de 50 de minute, actrița nu se mișcă de pe scaun, dar nimic nu e static în interpretarea ei. Se simte în fiecare clipă ritmul puternic, povestea care bântuie și o trăiește din interior, metamorfozele pe care le experimentează, duioșia înțelegerii propriei condiții, tristețea că ea însăși e doar un experiment „de succes”, prezentat la nivel internațional… Și nimic patetic!
Despre acest spetacol și aventurile lui Iulia Colan a scris într-un text publicat pe liternet.ro. Lăsat deoparte o vreme, spectacolul a cerut în această vară, așa cum povestește actrița, să trăiască din nou.
„Mergeam spre Bucureşti. Eram în tren şi mi-a apărut atât de prezent în minte şi m-a apucat un dor atât de mare, încât am zis că el trebuie să prindă iarăşi viaţă. Nu mai aveam cartea. M-am dat jos din tren, ploua, dar prima mea oprire a fost la Piaţa Romană. Cărtureşti. Am cumpărat cartea şi următoarele trei zile le-am petrecut luând totul de la capăt. Recitind, mi-am dat seama că în prima etapă omisesem un aspect important. Sexualitatea personajului. În carte sunt prezente emoţiile şi trăirile lui ca bărbat. El a devenit ea. Şi emoţiile bărbatului au fost înlocuite de emoţiile şi trăirile femeii. Amintindu-mi chinul recuzitei şi al spaţiului, mereu altul, mi-am dat seama că spectacolul nu stă în nimic din toate astea. Stă în poveste şi în cel care o spune. Aşa că am luat un scaun şi mi-am zis: povestea asta n-are nevoie decât de mine şi toată sinceritatea mea. Nu de decor, nu de heblu, nu de artificii. De curajul de a fi acolo şi atât.”
Rămâne ca spectacolul să-și găsească și un spațiu unde să fie jucat. E una dintre cele mai valoroase producții independente ale ultimilor ani.
Monica Andronescu, yorick.ro
3 Decembrie 2014
