Cătălin Ștefănescu se încumetă curajos la un text după „Moromeții”, un text care nu e tocmai o dramatizare, dar nu e nici un text inedit. Alege din romanul lui Marin Preda două personaje, pe Ilie Moromete și pe Cocoșilă, și-i așază într-un fel de context nou, în care cei doi recreează parțial povestea, se întorc în ea, o revizitează. Dar, mai mult decât atât, Cătălin Ștefănescu își propune să refacă o atmosferă, un tip de gândire, un tip de umor, de ironie, de inteligență. Să surprindă spiritul moromețian, să surprindă spiritul acelui spațiu din Poiana lui Iocan devenit un fel de tipar al românismului și să se joace puțin și de-a teatrul, incluzând o scenă de… teatrul în teatru, destul de savant elaborată.
Rezultatul este spectacolul „Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?”, pus în scenă la Teatrul ACT de regizorul Alexandru Dabija, cu Marcel Iureș și George Mihăiță în cele două roluri, Ilie Moromote, respectiv Cocoșilă. Succesul unui astfel de proiect este, în principiu, garantat. Două nume de vedetă pe afiș, o nouă imagine posibilă pentru Ilie Moromete, după celebra a lui Victor Rebengiuc, plus un text scris de o vedetă de televiziune precum Cătălin Ștefănescu… la care se adaugă și numele prolificului regizor Alexandru Dabija.
Mizând pe farmecul celor doi actori – verificat în mod repetat și greu de (com)bătut –, regizorul are treabă ușoară. Așază un gard pe latura din față a scenei, o ladă de zestre veche, în care e ceva, dar nu știm ce, vom afla la momentul potrivit, iar cei doi stau în întuneric și ascultă o emisiune la radio. Vocea lui Marcel Iureș sparge întunericul. Doi bărbați stau la taclale într-un non-spațiu și-un non-timp ce s-ar putea numi cimitir… Replicile din „Moromeții” încep să curgă pe alocuri firesc, pe alocuri mai butucănos, creionând deja un mic univers. Riscul unui astfel de scenariu era din start acela că putea să devină monoton, închizând personajele pe o singură linie și condamnându-le la un dialog/discurs ce poate deveni liniar. Iar actorii îl salvează doar parțial. Dinamica din primele minute și vălul de miraj creat de vocea lui Marcel Iureș, de fumul de țigară, de bonomia ironică a lui George Mihăiță (care alunecă pe ici, pe colo în cabotinism) se spulberă de la un moment dat, iar textul devine tot mai stufos. Sunt episoade întregi de poveste, în care se simte imediat excesul de narațiune, oricât le-ar condimenta cei doi actori, și secvențe întregi care alunecă în demonstrație de idei, la fel, piperate de inflexiunea unei voci sau de un accent așezat în așa fel încât să facă publicul să tresară.
Ilie Moromete și Cocoșilă dezbat, fumează, își amintesc, se tachinează. Salcâmul, Nilă, Paraschiv, apoi Iorga, statul românesc, politica… Undele de la radio sunt bruiate, când mai tare, când mai slab, iar gardul e… pe altă lume. Apoi, tot de dragul condimentării imaginilor și pentru puțină dinamizare, Alexandru Dabija recurge la un artificiu care-i place și are mai întotdeauna succes la public: o masă bună. Și, cum spațiul de la Teatrul ACT e mic, iar spectatorii, extrem de aproape de scenă, tigaia cu fasole călită și ceapa spartă cu poftă și împărțită de cei doi au un efect garantat. Toată lumea salivează.
Încet, încet, spectacolul se îndreaptă spre ceea ce – evident – a fost gândit ca punctul culminant al montării: scena de teatru în teatru. Marcel Iureș – un Moromete interesant, în care se amestecă un farmec aproape de intelectual sensibil cu un umor frust și țărănesc, filtrat parcă, în personajul de la ACT, printr-o istorie personală ce nu e închisă doar în copertele „Moromeților”, ci trecând poate și prin „Cel mai iubit dintre pământeni” – deschide lada de zestre și-l atrage pe Cocoșilă într-un joc pe care, e evident, îl repetă din când în când, ca pe o formă de exorcizare. George Mihăiță – un Cocoșilă ușor cabotin, dar cu un umor irezistibil, poate prea exersat pe alocuri – cunoaște jocul și intră în el. În ladă sunt medalioane mortuare, un sac întreg cu chipuri decupate de pe cruci, iar Ilie Moromete alege câteva și le așază pe jos. Familia care acum nu mai e… Treptat, alunecă în trecut, mergând până în acel moment care-l chinuie și dincolo de mormânt, momentul când fiii lui l-au trădat, au luat totul și-au fugit. De la umorul amar și înțepător de până atunci, la furie dezlănțuită, Marcel Iureș e în câteva minute Ivan Turbincă și Richard al II-lea… Moromete joacă un rol, se joacă pe sine, iar Cocoșilă îi joacă pe toți ceilalți. Este momentul lor de teatru, care se încheie cu medalioanele din ipsos călcate în picioare și sparte. Scena e frumos construită, deși ușor neverosimilă, tocmai pentru că lui Ilie Moromete, în original, par a-i lipsi datele psihice care să-l recomande pentru un astfel de moment de exorcizare prin teatru. Și o clipă ai sentimentul că un rege shakespearian s-a rătăcit în Poiana lui Iocan.
Și la urma urmei, de ce nu? Pe tărâmul de dincolo de gard, totul e posibil și identitățile se amestecă uneori…
Monica Andronescu, Yorick.ro
25 Martie 2014
